PE CINE NU LASI SA MOARA NU TE LASA SA TRAIESTI
"Sa nu dati cainilor lucrurile sfinte si sa nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si sa se intoarca sa va rupa. "(Mat.7:6)
Vasile Militaru
Un măgăruș, odată, având abia un an,
Și care rămăsese, fără părinți, orfan,
Ne mai având nici hrană, nici pic de adăpost,
Și, numai din pomană trăind, mai mult în post,
S-a-mbolnăvit, sărmanul, umblând prin vânt și ploaie,
Și s-a lăsat să moară, pe-un maldăr de gunoaie…
Trecând însă pe-acolo un cal, cu-argint pe frâu,
Ce-avea livezi întinse, hambare mari cu grâu,
Și se plimba, ca omul sătul și fără păs,
Având căpițe multe de otavă și ovăs,
Îl prinse-atâta mila de bietul băietan
Sărac, uitat de lume, bolnav, ba și orfan,
Că l-a luat îndată de pe gunoi pe sus, Și drept la el acasă, milosul cal l-a dus.
Aici, dormind pe moale și cu-ngrijire bună,
S-a-nzdrăvenit măgarul, în mai puțin de-o lună.
Și, ca sa nu-nșir vorbe prea multe și deșarte,
Voi spune că măgarul fu dat să-nvețe carte…
La școală, măgărușul nu mai avea pereche, De multă-nvățătură ce tot băga-n ureche ;
Ba chiar, dormind cu cartea mereu sub căpătâi,
În fiecare clasă, fu premiat întâi !
Și, nu mai putea-n sine, prea milostivul cal,
Când fiecare dascăl îi tot spunea :
"Halal… Mai rar elev să aibă la carte-atâta har… Mai rar așa măgar !”
Și…. s-a făcut măgarul un mare cărturar !
Dar calul, cu atâta nu-i mulțumit în sine
Și, ca să-l fericească, îi face mai mult bine :
Îi caută, cu zestre, de mare neam soție,
Pornește nuntă-n lege, cu o-ntreagă herghelie.
Și, dar fără pereche, îi dă a lui moșie !
E fericit măgarul cum nici nu se mai poate,
Când viața lui e plină în totul, cu de toate…
Mergându-i numai bine, având în toate spor,
Cu tot mai multă vază în ochii tuturor,
Mi s-a trezit măgarul că-i mare dregător.
Și, cum poporul zice că e sub cer o scară,
Pe care unii suie, iar alții se coboară,
În timp ce Dregătorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de milă, se năpustește-un foc ; Îi arde tot avutul, cu cel din urmă-arac,
Și bietul cal rămâne, ca nimeni de sărac…
Și, cât pe-aci, sărmanul să moară, de durere,
Dar i-a venit îndată o mare mângâiere :
Măgarul n-o să-l lase pe drum în vânt și ploaie,
Cum el a fost odată, pe-un maldăr de gunoaie…
"Ce bine-mi pare, Doamne, căci am putut prin Tine,
"Să fac și eu pe lume, măgarului un bine…
Mă duc acum la dânsul… la cine m-aș mai duce,
Pân-oi avea la creștet și eu, o sfântă cruce... ?
La el găsesc odihnă, otavă prin poiene,
Și mângâieri, să-mi zvânte o lacrimă prin gene…
" Așa gândea sărmanul de cal, mergând pe drum,
Văzând în față-i totul, ca-nvăluit în fum,
Dar când bătu la poarta ce-avea să-i fie scut,
Măgarul, fără suflet, nici nu l-a cunoscut !
Un an întreg, pe urmă, zăcu în vânt și ploaie,
Sărmanul cal, pe-aceleași mormane de gunoaie,
Pe-cari odinioara, măgarul bolnăvior,
Zăcea, trăgând să moară, făr-nici un ajutor.
Și-ntr-un amurg de toamnă frumoasă și târzie,
Când bietul cal intrase aproape-n agonie,
Trecu pe-acolo, mândru, măgarul cel bogat,
Care-ngâna un cântec domol, tărăgănat…
Dar când văzu de-aproape, pe calul muribund,
Cu răsuflarea stinsă, cu ochii duși afund, Măgarul zise-n sine :
"Tot moare până mâine… să-i fac și eu un bine,
Să nu se chinuiască prea mult pe-aci-n poteci…
" Și-i dete una-n frunte, de-l adormi pe veci…
Așa fac și-unii oameni : luați de prin bordeie,
Și-nveștmântați în aur, prin sfântul milei har,
Ei nu-nțeleg pe lume, recunoștința ce e,
Cum n-a-nțeles aceasta, nici secul de măgar !
(Poezia preluata din brosura "De sub finicul Deborei")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu