ALO CENTRALA?!

Nu stiu cine este autorul, asa am primit si eu mail-ul, dar este  atat de frumoasa povestea incat am zis ca merita sa va rupeti trei  minute din viata si sa o cititi...

 " Alo, Centrala ?!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele  telefoane din cartier.  Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete.  Receptorul stralucitor atarna intr-o parte.  Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu,  fascinat, cum mama mea vorbea cu el.  Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o  persoana uluitoare.  Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe  care ea sa nu-l stie.  Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.  Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi  cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din  pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul.  

Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.  Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la  scara. Telefonul!  Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el,  am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in  microfonul care era chiar deasupra capului meu.  Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: "Centrala.".  - "Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar  lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.  - "Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.  - "Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.  - "Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..  - "Nu " - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."  - "Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.  - "Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel  " - spuse vocea.  Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut  ajutor pentru lectia de geografie, iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica.. .  Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte,  mananca fructe si alune.  A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.  Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a  ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii  mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca.  Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de  frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii? "  Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."  Alta data la telefon, "Alo, Centrala!" "Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul  fix? " - am intrebat-o.  Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la  Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea...  "Alo Centrala " ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea  noastra casa.  N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern,  stralucitor, din locuinta noua.  Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie  m-a urmarit pretutindeni ...  Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea  seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela.  Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet  trebuie sa fi fost ea,Alo,Centrala, ca sa-si piarda atata timp cu un  mic baietel ca mine.  Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi  continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam  o jumatate de ora intre avioane.  Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de  o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo Centrala!" 

 Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam  atat de bine. "Centrala."  Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se  scrie cuvantul fix? " ... O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata  mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."  Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai  idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."  "Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au  insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si  asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."  I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am  intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi  vizitez sora. "Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."  M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la  "Informatii" . Am intrebat de Sally.  "Sinteti un prieten?" - m-a intrebat.  "Da, un foarte vechi prieten... Wayne ..."  "Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o  jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."  Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus  ca te cheama Wayne ?"  "Da." - i-am raspuns.  "Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie  in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."  Mesajul ei era, "Spune-i ca sint si alte lumi in care se poate canta.  El va sti la ce ma refer."  I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally . . .  Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.  A cui viata ai atins-o astazi? "

(multumesc Luminita)