ESPERIENTE CU DUMNEZEU

Foto Cristi Davidovici

„Îngerul Domnului tăbărăşte împrejurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie”.    Psalmul 34:7
"Acum, aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele ! "Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu."   Isaia 43:1

(articol preluat din revista crestina pentru femei "Sub copacul Deborei")
     În luna decembrie 2011 a plecat la Domnul fratele Relu Băbuţ, care în luna ianuarie 2012 ar fi împlinit 90 de ani. Cu cca doi ani în urmă, locuind în aceeaşi localitate, i-am făcut câteva vizite, ocazie cu care am discutat multe lucruri cu dânsul. La întrebarea mea : „Ce aţi dori să fie scris pe piatra dv. de mormânt ?” fratele Băbuţ mi-a dat un răspuns neaşteptat. „Aş dori ca pe piatra mea funerară să scrie : Aici sunt rămăşiţele unuia cu care Dumnezeu a avut îndelungă răbdare...” Ce lecţie de pocăinţă şi modestie în aceste câteva cuvinte !
     Mai jos este una din amintirile fratelui Băbuţ, din copilăria dânsului. Mi-a spus această experienţă cu lacrimi în ochi, mirându-se, chiar şi cu 85 de ani mai târziu, cât de bun a fost Domnul cu el.

Foto Cristi Davidovici

„Doamne, de ce m-ai lăsat în viata ?”  Lupii...
      Era într-o toamnă târziu, înspre iarnă (aveam poate 5-6 ani) şi mama m-a trimis până la o vecină să aduc nişte lapte, pentru că vaca noastră nu avea lapte atunci. Locuiam în Munţii Apuseni, în Abrud şi, „a merge la vecini”, însemna a face o bună bucată de drum şi nu neapărat prin sat. La întoarcere, am văzut doi „câini” foarte mari, la marginea potecii pe care mergeam şi care ducea printr-o pădurice, acesta fiind drumul meu spre casă. Îmi aduc şi acum bine aminte că m-am înfiorat la vederea lor şi că mi-a fost frică. Am strigat puţin la ei, ca la nişte cîini şi am făcut un semn cu bidonul de lapte către ei, încercând să îi sperii, dar nu s-au mişcat de la locul lor şi nici nu au lătrat la mine. Stăteau doar şi mă priveau nemişcaţi. La un moment dat, îi văd că se ridică şi pleacă spre pădurice. M-am bucurat şi mi-am continuat drumul spre casă. Ajuns acasă, văd mare zarvă şi pe toţi foarte speriaţi. Când întreb ce s-a întâmplat, mama îmi spune că doar cu o jumătate de oră înainte veniseră doi lupi înfometaţi care au atacat câinele casei ca să îl mînânce. Au ieşit toţi afară şi au reuşit să salveze cîinele şi să alunge lupii, dar încă erau toţi agitaţi şi speriaţi. Atunci mi-am dat seama că cei doi „câini” pe care îi văzusem la marginea potecii pe care m-am întors spre casă, erau, de fapt, cei doi lupi flămânzi. De ce nu m-au atacat şi mâncat pe loc o ştie doar Dumnezeu...