CEI CU INIMA ZDROBITA

(articol preluat de pe  "comori.org")

Psalmul 147: 2-4; Luca 4:18

În capitolul patru din Evanghelia după Luca avem menționarea înduioșătoare a intrării Domnului în lucrarea Sa publică în această lume a păcatului și a suferinței; și învățăm, chiar de pe buzele Sale, caracterul lucrării Sale. Citând profeția lui Isaia cu privire la El Însuși, El spune: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, pentru că Domnul M-a uns ca să aduc o veste bună celor blânzi. M-a trimis să leg rănile celor cu inima zdrobită.”

Lumea este plină de inimi zdrobite. Poate se străduiește să-și acopere suferința ei cu veselie și râsete, dar, spune scriitorul în cartea Proverbe, „Chiar când râde, inima este plină de durere” (Prov. 14:13). În spatele întregii înfățișări vesele exterioare a lumii sunt dureri ascunse și inimi zdrobite.

Întorcându-ne la Cuvântul lui Dumnezeu, descoperim spre mângâierea noastră că Dumnezeu nu este indiferent la aceste inimi zdrobite. Psalmistul ne spune că Dumnezeu este Unul care „vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile.” Mai mult, psalmistul adaugă imediat „El socoteşte numărul stelelor: le dă nume tuturor. Mare este Domnul nostru” (Ps. 147:2-5). Numărul stelelor este prea mare ca să-l putem descrie; durerea unei inimi zdrobite este prea adâncă să o putem pătrunde; dar Dumnezeu poate număra stelele de pe cer și vindeca inimile zdrobite de pe pământ. În măreția dragostei Sale El Și-a dat pe singurul Său Fiu ca să vină în această lume să-i vindece pe cei cu inima zdrobită.

Atunci când privim la Isus, vedem în sfârșit un Om perfect care a venit în lumea aceasta să caute inimi zdrobite. Diavolul, într-adevăr, a căutat să-L întoarcă de la misiunea Lui, oferindu-I toate împărățiile acestei lumi și gloria lor. Dar, refuzând lumea, onorurile și bogățiile ei, El a ales să devină un Om sărac ce caută inimi zdrobite pentru a le șterge lacrimile și pentru a le vindeca rănile.

Pe măsură ce urmărim calea Lui prin această vale a lacrimilor, în căutarea inimilor zdrobite, Îl vedem, în Evanghelia după Luca, vindecând inima zdrobită a unei păcătoase; legând rănile unui sfânt cu inima zdrobită, și secând lacrimile unei văduve cu inima zdrobită. Mai mult, învățăm că atât de mare a fost răutatea și împietrirea inimii omului, încât în cele din urmă, inima Sa a fost zdrobită. Noi am frânt inima Aceluia care venise să vindece inimile noastre zdrobite.

Astfel descoperim că inimile sunt zdrobite de păcatele păcătosului, de eșecul sfinților, de moartea celor dragi nouă, și mai presus de toate, de dragostea neîmpărtășită.

1. Păcătoasa cu inima zdrobită (Luca 7:36-38)

În împrejurarea mișcătoare care a avut loc în casa lui Simon fariseul, putem privi la cea mai minunată priveliște: o întâlnire între Mântuitorul și păcătoasa. O femeie sărmană care era cunoscută în cetate ca o păcătoasă - și prin urmare putem să tragem concluzia o femeie decăzută moral – a auzit de Isus. Ea a auzit pe oameni spunând că Isus era „prietenul vameșilor și al păcătoșilor”. Ea a auzit probabil, de pe buzele Lui, acea invitație duioasă „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” Sătulă de viața ei îngrozitoare, cu o conștiință împovărată de păcatele ei, fără nici un prieten în lume, ea aude de Isus, Fiul lui Dumnezeu. Ea aude că El este Prietenul păcătoșilor și că El o invită să vină.

Condusă de nevoia ei, și atrasă de harul Său, ea vine la Isus; iar în acest tablou frumos suntem lăsați să privim rezultatul venirii unui păcătos la Mântuitorul. Ea a simțit că trebuie cu orice preț să vină în prezența acestui Salvator minunat. Așa că ea intră în casa fariseului și se duce drept la picioarele lui Isus. La început nu este rostit nici un cuvânt, dar se întâmplă două lucruri, căci citim: „stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea.” și ea „Îi săruta picioarele”. Acele lacrimi vorbesc despre o inimă care este zdrobită; acele sărutări despre o inimă care este câștigată.

Ce anume i-a frânt inima? Ce anume i-a câștigat inima? Nu faptul că ea și-a văzut viața, cu toate păcatele ei, în prezența inimii Lui cu toată dragostea și harul ei? Ea a descoperit că harul Său era mai mare decât păcatele ei, și că deși El știa ce era cel mai rău despre ea, cu toate acestea El a iubit-o și nu a alungat-o sau nu i-a rostit nici cuvânt de reproș. Ea a putut să reziste batjocurii oamenilor și disprețului fariseului, dar o astfel de dragoste i-a zdrobit inima. Nu răutatea omului, ci bunătatea lui Dumnezeu este cea care conduce la pocăință (Rom. 2:4).

Zdrobindu-i inima prin harul Său, El îi leagă inima cu cuvintele Sale de dragoste, căci El spune „Iertate sunt păcatele tale … Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (vers. 48-50).

Calea acestei femei cu inima zdrobită este calea binecuvântării încă, pentru orice sărman păcătos.

Mai întâi suntem făcuți conștienți de păcatele și de nevoia noastră. În al doilea rând, Dumnezeu în harul Său ne aduce vestea bună a Singurului care poate întâmpina nevoia noastră. Auzim despre Salvatorul care a venit în lume pentru a mântui păcătoși, care S-a dat pe Sine Însuși ca răscumpărare pentru toți, și S-a jertfit pe Sine fără cusur lui Dumnezeu, și astfel L-a satisfăcut pe Dumnezeu prin lucrarea Sa măreață de la cruce, astfel încât Dumnezeu poate proclama iertarea către o lume de păcătoși, și poate invita pe absolut oricine dorește să creadă în Isus. În al treilea rand învățăm că putem ști pe baza autorității Cuvântului lui Dumnezeu, crezând în El, că păcatele noastre sunt iertate și sufletele noastre mântuite (Fapte 11:20,21; Fapte 10:43).

Binecuvântat moment atunci când văzând nevoia noastră și auzind despre Isus credem și ne întoarcem către El, pentru a ne găsi noi înșine singuri în prezența Sa, conștienți de păcatele noastre dar realizând că, în ciuda faptului că El cunoaște toate păcatele noastre, El ne iubește. O astfel de dragoste va zdrobi inimile noastre și le va câștiga pentru totdeauna.

2. Sfântul cu inima zdrobită (Luca 22:54-62)

Am privit la o păcătoasă cu inima zdrobită în casa lui Simon fariseul. Acum ni se îngăduie să privim un om cu inima zdrobită care se leapădă de credință în casa marelui preot. Putem avea cu adevărat păcatele iertate, și să-L iubim pe Domnul cu toată ardoarea și sinceritatea apostolului Petru, și totuși, ca și apostolul, putem să fim înfrânți și să-L negăm pe Domnul. Prin furtună și strălucirea soarelui acest slujitor devotat L-a urmat îndeaproape pe Stăpânul său în timpul anilor minunatei Sale lucrări. Dar vine o zi când el „Îl urma de departe”. Mergând la o distanță de Stăpânul său el se găsește în curând în compania vrăjmașilor Stăpânului său. Astfel citim că atunci când vrăjmașii Domnului „au aprins un foc”, și „s-au așezat împreună”, Petru „s-a așezat între ei”. Stând printre vrăjmașii Domnului nu durează mult până ce este ispitit. A părut, într-adevăr, doar o mică ispită deoarece venea de la „o servitoare”. Vai! Departe de Domnul, într-o asociere greșită, un lucru foarte mic este suficient să ne prindă pe picior greșit. Servitoarea poate că era fără putere, dar ea are un avantaj asupra lui Petru, pentru că ea l-a văzut „stând la foc”. Tot ceea ce spune ea este „Și acesta era împreună cu El”. Petru simte pericol, așa că fără să ezite, omul care în încrederea lui în sine spusese „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte”, fără ezitare îl tăgăduiește pe Domnul spunând „Femeie, nu-L cunosc”.

El Îl tăgăduiește de trei ori pe Domnul, iar apoi, potrivit cuvintelor Domnului „a cântat cocoșul”. Petru L-a tăgăduit pe Domnul; dar s-a schimbat inima Domnului cu privire la Petru? Binecuvântat să fie Numele Lui, dragostea Sa este o dragoste neschimbătoare; „iubindu-i pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt”. Deci s-a întâmplat că exact în momentul în care Petru s-a întors de la Domnul, Domnul S-a întors către Petru, căci citim „Domnul întorcându-Se, a privit la Petru”. Noi Îi putem întrista inima, dar nu Îi putem schimba dragostea. Putem fi siguri că acea privire era o privire încărcată cu dragoste infinită care părea să-i spună lui Petru: „ M-ai tăgăduit Petru, ai spus că nu Mă cunoști, dar cu toate tăgăduirile tale te iubesc”.

Care a fost efectul acelei priviri? A zdrobit inima sărmanului tăgăduitor Petru; căci citim „Petru, ieșind afară, a plans cu amar”. Ca și păcătoasă decăzută din Luca 7, sfântul tăgăduitor din Luca 22, își vede păcatele în lumina dragostei Domnului; iar dragostea care s-a ridicat deasupra păcatelor sale i-a zdrobit inima.

Cunoaștem de asemenea,  în ziua învierii, felul duios în care dragostea l-a vindecat pe acest om cu inima zdrobită și i-a alungat lacrimile. La fel și în toate abaterile noastre, El restabilește sufletele noastre, prin zdrobirea inimilor noastre și câștigarea inimilor noastre prin dragostea Sa neschimbătoare.

3. Văduva cu inima zdrobită (Luca 7:11-15)

Povestea văduvei cu inima zdrobită ne aduce aminte că peste cele mai frumoase întâmplări ale acestei lumi zace umbra întunecată a morții. Nain înseamnă „plăcut”, iar starea cetății era frumoasă, dar moartea era acolo. Apoi spre mângâierea noastră învățăm că în această lume a morții a venit Domnul vieții, și nu doar cu putere să învieze morții, ci cu dragostea și mila care pot să ne fie alături în suferințele noastre, ne pot seca lacrimile, și îi pot vindeca pe cei cu inima zdrobită. Așadar „a fost că” Isus a mers în cetatea Nain, iar „cu El mergeau mulți ucenici ai Săi și o mare mulțime”. Această mulțime care Îl avea în mijlocul ei pe Domnul vieții, întâlnește o altă mulțime care avea în mijlocul ei un trup mort; pe măsura ce Domnul se apropia de cetate, „duceau afară un mort, singurul fiu al mamei lui, şi ea era văduvă; şi o mulţime foarte mare din cetate era împreună cu ea”. Cât de frumos este modul pe care Domnul îl alege să-i vindece inima ei zdrobită. Mișcat, cu compasiune, El mai întâi îi seacă lacrimile, iar apoi îndepărtează cauza suferinței ei.

Dacă am fi avut putere probabil că noi mai întâi am fi înviat mortul, iar apoi i-am fi spus femeii: „Nu plânge”. Dar Isus alege o altă cale – o cale mai bună – care face ca povestea să fie atât de plină de mângâiere pentru noi toți. El mai întâi îi spune mamei cu inima zdrobită „Nu plânge” iar apoi El înviază pe cel mort. Astfel femeia ar fi putut să spună „ În durerea mea cea mare El a venit atât de aproape de mine, încât mi-a șters lacrimile. El nu doar m-a scos din împrejurările dureroase, ci El a mers alături de mine prin ele.” Astfel El ne arată prin mila și compasiunea Sa că ne poate șterge lacrimile, înainte de a ne învia mortul. Aceasta se potrivește cu situația noastră, căci Isus este plecat, iar El nu îi învie încă pe cei pe care îi iubim, atunci când ne sunt luați, ci El dă mângâiere inimilor noastre zdrobite, și ne șterge lacrimile, în timp ce așteptăm ziua când El îi va învia pe cei dragi ai noștri care au adormit în Isus. Noi avem mângâierea dragostei Lui în timp ce așteptăm arătarea puterii Sale care înviază. Atunci într-adevăr, cuvântul va fi împlinit: „Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor … și moarte nu va mai fi”.

Încă puțin timp și totul se va sfârși,

Necazul tău, durerea, vor trece în curând,

Deci sprijină-te în credință de Fiul drag al lui Dumnezeu,

El va șterge lacrima din orice ochi.

4. Mântuitorul cu inima zdrobită (Luca 19:41-48)

Am văzut că păcatele noastre, și revenirea noastră la ele, văzute în lumina dragostei Sale ne pot zdrobi inimile, și că moartea își poate arunca umbra peste cea mai frumoasă împrejurare și ne poate zdrobi inimile. Dar în această scenă mișcătoare de pe Muntele Măslinilor vedem totuși o durere mai profundă – durerea dragostei neîmpărtășite. Uneori putem avea inimile zdrobite de o dragoste neîmpărtășită, dar, așa cum iubirea Mântuitorului se ridică deasupra tuturor celorlate iubiri, tot așa, atunci când dragostea Sa I-a fost aruncată înapoi în față, El a simțit, deasupra tuturor, durerea dragostei neîmpărtășite. Adâncimea durerii Lui poate fi măsurată doar prin înălțimea dragostei Sale.

Astfel citim „Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea”. Iubirea Lui a fost răspândită cu dărnicie asupra acestor oameni sărmani, însă ei doar I-au răsplătit binele cu rău și L-au urât pentru dragostea Lui (Ps. 109:5). Atunci când le-a spus că El a venit să îi vindece pe cei cu inima zdrobită ei erau „umpluți de furie” și „ridicându-se, L-au scos afară din cetate” (Luca 4). Atunci când a iertat păcate L-au acuzat de blasfemie (Luca 5). Atunci când a vindecat un biet olog, ei erau umpluți de furie (Luca 6). Atunci când a primit sărmani păcătoși, și a mâncat cu ei, au spus despre El că este un mâncăcios și un băutor de vin (Luca 7). Atunci când a mers să învieze o fetiță moartă ei râdeau de El cu batjocuri (Luca 8), iar atunci când a eliberat pe un om de diavolul ei au spus că scoate demoni cu Beelzebul, căpetenia demonilor (Luca 11).

Ei și-au deschis gura împotriva Lui, au vorbit împotriva Lui cu o limbă mincioasă, și au luptat împotriva Lui fără motiv, iar pentru dragostea Lui ei I-au fost vrăjmași (Ps. 109:2-5). Cu toate acestea, modul nemilos în care L-a tratat omul nu a smuls nici o expresie a indignării de la Hristos, nici un cuvânt de amărăciune sau de răzbunare nu a ieșit de pe buzele Sale. Când a fost insultat, El nu a răspuns, iar când a suferit, nu a amenințat. Duritatea inimii noastre doar I-a provocat o durere care S-a arătat prin lacrimile Sale. Noi I-am zdrobit inima în cele din urmă, căci El a spus „sunt întristat şi sărac şi inima îmi este rănită înăuntrul meu.” Și zdrobind-I inima am căutat să-L ucidem pe cel „cu inima zdrobită” (Ps. 109: 16, 22). Deci citim că „preoţii de seamă şi cărturarii căutau cum să-L omoare”. Ce imagine! În afara cetății, Mântuitorul cu inima zdrobită plângând pentru păcătoși: înauntru, păcătoși împietriți căutând să-L omoare pe Mântuitorul – căutând să verse sângele Aceluia care și-a vărsat lacrimile pentru ei.

Încă puțină vreme și va fi un răspuns glorios la acele lacrimi căci în curând El va fi înconjurat de o mare oștire de păcătoși cu inima zdrobită mântuiți prin har și de sfinți care s-au abătut, restabiliți prin har, într-un tablou în care „Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor; și moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut”. Apoi, „El va vedea din rodul muncii sufletului Său și va fi satisfăcut”.

de Hamilton Smith (articol preluat și tradus de pe stempublishing.com)

http://www.youtube.com/watch?v=hry-H4zMuSE