„Nu mă recunoști? Eu sunt Isus! Nu mă recunoști?”

În timpul celui de-al doilea război mondial, naziștii au arestat pe toți evreii dintr-un sat din Polonia, i-au aliniat la marginea satului și i-au împușcat. Trupurile moarte au căzut într-o groapă uriașă săpată de aceiași evrei în aceeași zi. În timp ce acopereau cadavrele cu pământ, nimeni nu știa că printre trupurile moarte era un băiat care, prin minune, nu fusese atins de gloanțele naziste.

După plecarea nemților, cu mari efortul băiatul a scăpat de sub trupurile moarte și pământul mormântului comun. Era seară și se lăsa întunericul. Băiatul a alergat în sat nădăjduind ca sătenii să-l primească în casele lor. Dar, fiecare ușă la care a bătut i s-a închis repede în nas. La vederea unui copil cu steaua lui David în piept, plin de pământ și sânge, nu trebuia făcut mare efort să-ți dai seama că era unul dintre copiii evreilor executați. Nimeni nu voia să aibă de-aface cu naziștii pentru adăpostirea unui evreu. Oamenii închideau ușile plini de frică.

Băiatul a bătut la ușa unei case și înainte de a i se trânti în față, a strigat femeii dinăuntru: „Nu mă recunoști? Eu sunt Isus! Nu mă recunoști?”
Femeia a luat copilul în casă și din momentul acela l-a crescut ca pe copilul ei.

Mai târziu în viață, băiatul acela, care a ajuns om mare își aducea mereu aminte de seara aceea unică în care viața i-a fost salvată. Nu pricepea cum de a putut spune ceea ce a spus.
Pentru asemenea momente cruciale, Duhul lui Dumnezeu pune cuvintele potrivite în gura noastră.

(preluat de pe blogul "pasi spre lumina")