(postare preluatade pe blogul Convietuiri)
Femeilor casnice….
(postare reluată… din 6 martie 2009, 7 februarie 2010, valabilă şi astăzi… completată)In fiecare an, lumea se inghesuie sa cumpere cadouri. Doar vine primavara, nu? Martisorul, ziua femeii… toate trebuie sarbatorite in buna traditie anuala. Am citit atit de multe despre cit de uzat e obiceiul, cit de non-modern si depasit. Desigur si femeile spun asta, intr-un acces/exces de plictis (vezi Doamne!) ca prea s-a demodat obiceiul snuruletului din piept. O spun, numai ca nici ele nu prea cred ce spun. Putine femei sunt cele care nu simt nimic cind vad o floare, sau cind o primesc. Putine sunt cele care nu tresar si nu se inrosesc la vederea unui trandafir indreptindu-se spre ele purtat de mina omului iubit. Sa nu-mi spuneti ca nu va bucurati cind primiti o floricica, oricit de “cu picioarele pe pamint” ati fi, oricit de multe afaceri de succes ati derula, oricit de ‘dure’ sau durificate ati dori sa va afisati.
Am aici un mesaj pentru un alt fel de femei. Pentru femeile casnice, “insipide, insignifiante”, care nu au nimic de spus. Asa le numesc citeodata celelalte femei, mai moderne si multi dintre barbati… adesea chiar si barbatii lor… Sunt femeile care se dedica, mai mult decit altele, familiei, caminului, copiilor. Sunt femeile care isi poarta desaga amintirilor, tristetilor, problemelor prezentului, fara a se plinge vreodata ca s-a ingreunat. Femeile care vad lumea prin ochii altora. Femei care ajung sa transforme faptul de ‘a fi mama’ intr-o adevarata meserie. Femei care nu pling, nu se vaita, nu rivnesc, nu cer. Femei pentru care un aspirator nou sau ustensile de bucatarie noi sunt cadoul perfect, asteptat si, desigur, chiar si obtinut – exact de ziua lor. Femei pentru care nu conteaza ca nu au sau nu sunt ‘altceva’ , ci conteaza doar ceea ce au sau sunt. Femei ce stiu sa se bucure de ceea ce ofera, neasteptind niciodata sa primeasca ceva… in schimb sau la schimb. Femei care se uita in ochii copiilor dimineata si vad tot universul acolo – cuprins in doi mici ochi. Femei care chiar vor sa fie “casnice”. Pentru ca ele au ales asta. Nu pentru ca ar fi fost obligate sau pentru ca nu aveau alternativa. Ci pentru ca asa au vrut. Sa isi traiasca viata facind de mincare (nu mincare), crescind copii, si adesea privind telenovele. Unele din ele nu stiu cine este Nietzsche si nici nu le intereseaza prea mult. Familia lor sa fie sanatoasa, asta e important! Pe altele le mai surprinzi tragind cu ochiul la vreo carte, pe sub masa. Sau cind nu-i nimeni acasa. Te si uimesc adesea de cite pot afla… Unele din ele nu se imbraca cu “costumul bun, acela de iesit in oras” decit atunci cind isi duc copiii la serbare, sau la mai stiu eu ce intilnire cu parintii, sa nu-i fie, cumva, odraslei rusine cu ea… Femei despre care unii spun ca sunt banale. Nu iti cer nimic. Nu le dai nimic. Ele spun, in schimb, ca le-ai oferit totul. Asta e perceptia lor. Pentru ca asa au ales ele sa fie. Numai ca nu ti-o spun niciodata.
Femei care tac (da, mai exista si soiul asta). Un tip de femei pe care “le simti” uneori de la distanta. Le vezi, au adesea cearcane la ochi, femei ce sunt mereu ‘pe faza’, in caz de are cineva nevoie de ceva, acolo sunt si ele. Femei pe care multa lume le ignora. Femei care, fie si de nu sunt familiste, le simti ca asa ar deveni. Un tip de femei deloc sofisticate care nu-ti vorbesc de mari filosofi la micul dejun si care nu se simt deloc prost cind nu inteleg vreun cuvint sau fraza de la televizor, dar care isi fring miinile si se tot agita cind trebuie sa faca ceva sau sa fie undeva pentru familia lor. Femei pe care, chiar si atunci cind au serviciu, tot casnice le-ai putea numi… Tipul de femei care se roaga si atunci cind muncesc… Sa fie bine familiei lor si sa nu sufere sotul si copilul lor din cine stie ce motiv… Pe linga acest tip de femeie treci mai mereu grabit… Pentru ca nu prea o vezi (cum ai putea?).
Update 1 martie 2011: Între timp, unele femei casnice devin… altceva. Altele nu. O parte din “celelalte” devin… femei casnice. Altele nu. Ca într-o roată a vieţii, mai mereu închisă. De cele mai multe ori „casnicele” nu se ocupă cu Internetul. “Au treabă” la bucătărie. Pun masa, şterg masa, îmbină arome şi mirodenii cu dichis pentru „ai lor”. Se întâmplă uneori ca soţul să-şi „piardă” vremea pe net cu vreo fiţoasă domnişoară, ce-i spune şugubăţ „Domnia ta”, fătucă dornică de a afla ce este realmente dragostea sau doar de scurte aventuri şi jocuri de umplut timpul ce odinioară l-a pierdut… Pline de imaginaţie aceste “domnişoare”. Creatoare de frumos, cu un limbaj mieros şi afectat, cu drag şi dor cântând a lor iubire… Se întâmplă uneori ca soţul să fie atât de atras de conversaţie încât să uite până şi de mâncare. Şi mai există uneori surpriza ca soţului să-i placă aşa de mult nou înfiripatul dialog încât să se îndrăgostească de cuvinte, să fie aproape… fermecat, vrăjit de ele. […] Iar pagini multe să se scrie. Fără număr. Adeseori, nu mică îi va fi uimirea când va afla că s-a îndrăgostit… din nou… tocmai de-a lui soţie… ce îi scria prin taste şoapte de iubire, chiar din bucătărie, el nemaiauzindu-i de mult timp trăirea…
(Pentru a nu se considera discriminare, înlocuiţi în micul pasaj de mai sus pe „el” cu „ea”, pe „domnişoara” cu vreun „domnişor”, iar „soţul” cu „soţia”… şi vedeţi ce iese. Ce-ar putea ieşi.)
 |
| Rasplata pentru mama.... |
Am primit mai demult o urare, un îndemn din partea unui bun prieten: să fii Femeie pentru bărbatul pe care îl iubeşti! Aş adăuga eu azi: şi pentru nimeni altul.
Să fim/să fiţi femei, cu primăveri durabile în inimi şi ghiocei frumoşi la tâmple, cu mâini frământând curate în bucătărie şi parfum respirând mereu a căldură şi a dragoste, iar dacă ne e scris – să fim un “ajutor potrivit” pentru “el”. Să nu uităm că cei ce s-au îndrăgostit cu adevărat de noi… ne-au dezvelit mai întâi sufletul şi abia apoi ochii, chipul sau tot trupul. Să nu-i lăsăm să uite de al nostru suflet. Iar noi să nu uităm nicicând… să-i iubim.
O primăvară casnic-înflorindă, în adevăratul şi binecuvântatul sens, vă doresc, Femei ce-mi treceţi acest prag!
Iar Domnilor le urez să fie (la fel de) înţelepţi. Şi să nu uite că… atunci când tace gura, mai mereu se deschide inima…
http://pentrucaexist.blogspot.com/2011/02/da-mi-un-zambet.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu