Am rescris-o acuma pentru a arata ca apreciez dascalii care isi fac cu pasiune meseria si chiar am avut ocazia sa intalnesc astfel de oameni deosebiti in viata mea
21.02.2009
In urma cu o saptamana aveam de facut un drum, care necesita transportul cu doua mijloace de transport. Erau doua variante si pe amandoua traseele puteam intampina blocaje in trafic, asa ca am optat la intamplare pentru una dintre ele. Dupa nici doua statii deja traficul a devenit anevoios. Ca sa nu ma impacientez si enervez m-am gandit ca Domnul e la carma tuturor lucrurilor si ca si acest timp ar trebui sa-l folosesc gandindu-ma la ceva sau si ce ar trebui sa inteleg din asta. O prietena marturisea ca merge mult cu masina in drum spre locul de munca si foloseste acest timp pentru a medita la diverse evenimente si invataturi .
M-am urcat in prima masina si uitandu-ma pe fereastra m-am gandit ca poate ar trebui sa merg mai mult pe jos, ca miscarea mi-ar face bine .
Conform fluxul memoriei involuntare mi-am amintit , cat de bine m-am simtit oridecateori am facut miscare, fie mergand in excursii la munte , fie mergand cu bicicleta, fie alergand prin paduri la orientare turistica sau pur si simplu mergand pe jos prin Bucuresti prin parcuri sau pe strazi. Am o viata destul de sedentara atat la servici cat si acasa. Sunt multe indatoriri care necesita mult timp si efort dar care sunt statice. O sa trebuiasca sa imi reorganizez timpul si macar anumite distante in drumul meu ar trebui sa le parcurg pe jos. Ma gandesc pe vremea apostolilor acestia mergeau pe jos mult, prin aer curat timp in care chiar de se umpleau de praf pe picioare , calatoriile le aduceau in cale tot felul de oameni, si era si un mod sanatos de miscare.
Reflectand la acestea mi-am amintit ca a fost o perioada cand Dumnezeu a scos in calea mea un om care m-a ajutat sa-mi schimb modul de viata si ca urmare am reusit sa ies dintr-o stare melancolica si deprimanta. Dansa a fost d-na Stapanoiu profesoara mea de sport din clasele a noua si a zecea. Cu trei ani inainte de-a o intilnii am fost internata in spital pentru patru luni si jumatate cu un reumatism poliarticular . In aceasta periada tratamentul de lunga durata cu prednisone , antibiotice si alte “barbiturice” au adus o ameliorare dar nu o vindecare. Am fost externata numai cu conditia sa tin tratamentul cu strictete acasa. Datorita acestui fapt anul acela nu am mers la scoala iar urmatorii doi ani cand am reluat scoala nu am mai facut sport. Starea mea de sanatate fiind din nou buna in clasa a noua am reluat orele de sport. Atunci a avut loc intalnirea mea cu d-na Stapanoiu care “stapanea” foarte bine orele de sport.
O prietena imi spunea ca ar fi bine sa invatam tot ce Domnul aduce in viata noastra ca nu se stie cand vom avea trebuinta de acele lectii invatate. Asa si cu orele astea de sport din clasa a noua si a zecea, ele au insemnat mult pentru mine si aceasta doamna profesoara , cum aveam sa realizez mult mai tarziu , a avut un rol important in viata mea.
D-na Stapanoiu era o femeie cu o tinuta sportiva care de la inceperea orei pana la sfarsitul acesteia muncea cu noi neobosita. Avea o energie si o perseverenta care ma copleseau. Cand venea ora de sport eram exasperata cand ma gandeam cat o sa ma “terorizeze” doamna cu exercitiile ei. Preferam sa fac in locul orei de sport zece ore de matematica sau romana. Daca vedea ca nu pot sa sar capra ma punea de zece ori sa alerg si sa sar pana reuseam.
O data era sa ma duc gramada cu ea cu capra cu tot. Ma dezobisnuisem in ultimii ani sa fac sport asa ca mi-a fost teribil de greu s-o iau de la capat, mai ales ca in urma tratamentului cu prednisom luasem serios si in greutate. Dar nu numai greutatea era inpedimentul si psihic vorbind nu mai aveam aceiasi incredere in mine , cazusem intr-un fel de melancolie si depresie.
Dar cu Doamna Stapanoiu nu aveam nici o sansa sa stau retrasa. Ma obliga sa trec toate probele. “Pusese ochii pe mine” si nu ma lasa . La fiecare ora pentru mine incepea “calvarul”. In toti acesti doi ani cat am avut-o profesoara a muncit cu mine enorm. Eu credeam la vremea aceea ca ma persecuta. As fi vrut un pic de compasiune , doar vedea ca nu pot, si cand daramata dupa “minunatele’ ei probe asteptam rasplata pe masura efortului depus dezamagire totala..
La ora dansei mai mult de 7 nu obtineam cu tot efortul depus. Incet, incet, am inceput sa imi doresc sa-i demonstrez ca pot si am inceput sa fac cu constiinciozitate toate probele pe care mi le dadea. Dar cu toate acestea se parea ca nu observa sau nu vrea sa observe. In acea perioada acesta a fost un tratament psihologic deosebit, deoarece incepeam sa am din nou dorinta de viata , am inceput din nou sa ma bucur de ce ma inconjoara, am inceput sa devin mai ambitioasa sa am dorinte de viitor si sa mai scap si de ceva kilograme in plus. Astfel ca desi orele erau inca obositoare viata nu mi se mai parea asa de apasatoare.
Pe la sfarsitul clasei a zecea s-a intamplat un incident , care mi-a dezvaluit adevarul si anume ca aceasta profesoara severa de fapt m-a apreciat tot timpul si dorinta ei a fost sincera si buna pentru mine sa ma ajute sa trec nu numai peste handicapul meu fizic dar si peste cel psihic. La sfarsitul trimestrului trebuia sa dam un set de probe la sport. Conform obiceiului d-na Stapanoiu pe parcursul probelor striga la mine sa nu ma las sa continui. Epuizata am reusit sa trec toate probele si pentru prima data am obtinut din partea dansei nota noua. Eram extrem de bucuroasa si multumita ca am putut la asa o profesoara exigenta sa obtin aceasta nota de noua.
O colega din clasa pentru care orele de sport nu erau asa o problema obtinand cu usurinta noua si zece a vociferat nemultumita ca a luat cat mine noua. Adica cum sa fie comparata cu mine care cu efort deabea am terminat probele? ..Atunci am ramas inmarmurita , socata de raspunsul d-nei Stapanoiu. “L-a cat ai muncit tu ti-am dat prea mult , iar ei la cat a muncit i-am dat prea putin”. Adica ea vazuse tot efortul meu?, adica ea ma aprecia? Severitatea ei a fost doar o forma de a ma aduce pe linia de plutire?....Nu-mi venea sa cred….
In anii care au urmat pot spune ca am facut cu placere miscare prin excursii, patinaj, orientare turistica , am mers pe bicicleta, am facut deseori gimnastica, plimbari in parc, mergeam mult pe jos. Uneori cand imi aminteam cum am inceput sa fiu din nou vesela plina de viata imi amintesc de d-na Stapanoiu si cred ca atunci cand vrei sa atingi un obiectiv trebuie sa muncesti cu perseverenta.
Nimic nu e intamplator in viata noastra trebuie doar cu grija sa ne facem partea si cu siguranta Dumnezeu va lucra ca totul sa fie spre binele nostrum…Dealungul timpului imaginea dansei si ce a insemnat aceasta profesoara in viata mea mi-a revenit adesea in minte….
Uneori ma gandeam ca daca as intalni-o i-as marturisi ce a insemnat dansa pentru mine si i-as multumi…Si Dumnezeu mi-a oferit ocazia. Am intalnit-o peste aproximati cinsprezece ani “intamplator” intr-un tramvai. Desi mai imbatranise era tot acea doamna impunatoare pe care o stiam. Am intrat in vorba cu dansa si i-am marturisit cine sunt ce a facut dansa pentru mine si i-am multumit. Isi mai aducea vag aminte de mine si e firesc la cate generatii a invatat si cate eleve ca mine o fi avut. Am multumit lui Dumnezeu pentru ea si pentru ca am putut sa o intalnesc sa-i multumesc si dansei. Aceasta este minunata mea experienta de viata datorata unui om care si-a facut meseria cu constiinciozitate .
Ma gandesc ca si noi acolo unde suntem fiecare ar trebui sa ne facem meseria cu constiinciozitate si astfel Dumnezeu va putea sa lucreze si prin noi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu