Text biblic: Luca 15:11-32
Batista alba
Omul era asezat pe trotuar langa statia de autobuz si se uita tinta in jos. Cativa trecatori il masurau curiosi cu privirea si se intrebau cine putea fi omul acela cu umerii lasati in jos si cu pantofii scalciati. Dar el nu observa privirile, pentru ca era adanc cufundat in ganduri. Aici in acest oras, isi petrecuse el copilaria. Se vedea in urma cu peste douazeci de ani intr-o casuta de caramizi rosii aflata la capatul strazii vecine. Oare mai era acolo? Poate ca intre timp fusese demolata! Spera doar sa nu fi fost distrus stratul de panselute, de leaganul pe care-l facuse taticul lui pentru el si de cararea din gradina pe care invatase sa mearga cu bicicleta. Luni de zile economisisera parintii lui ca sa-i poata cumpara bicicleta aceasta.
Zece ani mai tarziu, bicicleta se transformase intr-o motoreta. Tot mai rar dadea pe acasa. Castiga bine si avea o multime de prieteni. Tatal si mama pareau groaznic de demodati si de plictisitori. Era mult mai vesel sa-si petreaca timpul prin baruri si prin discoteci!
Azi nu-si mai amintea cu placere de vremurile acelea, mai ales de datoriile care se adunasera. Si astfel aparuse el intr-o duminica in casa parinteasca pentru ca sa ceara bani. Parintii lui se bucurasera atat de mult de venirea lui, incat nu-l lasase inima sa spuna de ce venise. Dar el stia foarte bine unde-si tinea tatal portmoneul, si cand parintii au iesit pentru o clipa in gradina, el s-a “servit” pur si simplu cu bani.
De atunci nu-si mai vazuse parintii. Dupa tot ceea ce facuse nu se mai incumetase sa se intoarca acasa, iar parintii ii pierdusera urma. El plecase in strainatate, si ei n-au aflat nimic despre vagabondajul lui incolo si incoace, si nici despre ispasirea unei pedepse in inchisoare. Totusi, acolo,in celula lui de inchisoare, se gandise mult la ei. Uneori, cand se tot rasucea fara somn pe patul de scanduri, iar razele lunii plasmuiau figuri sinistre pe peretele celulei, isi dorea ca, odata eliberat din inchisoare, sa-i revada daca mai traiau, sau daca mai voiau sa-l vada…
Dupa ce si-a ispasit pedeapsa, si-a gasit un loc de munca intr-un oras mare, dar n-a putut ramane mult timp acolo. Ceva anume il atragea spre casa, un dor pe care nu si-l putea potoli. La fiecare pas isi amintea de casuta din caramida rosie, de stratul cu panselute, de copilul care se dadea pe leagan, de baiatul care se intorcea in fuga de la scoala…
El nu voia sa ajunga acasa fara nici un ban, si de aceea a facut o mare parte din calatorie pe jos sau cu autostopul.
Ar fi putut sa ajunga mai repede la destinatie, dar cu vreo treizeci de kilometri inainte de tinta l-au cuprins indoielile. Ce drept avea el sa se intoarca acasa la parintii lui? Il vor recunoaste ei in omul stricat si ajuns in mizerie pe baiatul pe care l-au iubit ei si care i-a inselat atat de ingrozitor?
El si-a cumparat ceva de mancare si s-a asezat sub un pom, unde a ramas tot restul zilei. Scrisoarea aceea pe care o pusese in seara aceea in cutia postala era foarte scurta, dar ii trebuise ore intregi ca s-o scrie. Ea se sfarsea cu aceste cuvinte. “Stiu ca e o nebunie sa-mi inchipui ca mai vreti sa ma revedeti…Dar voi veti hotara. Eu voi veni joi dimineata la capatul strazii. Daca vreti sa intru in casa, agatati o batista alba la fereastra camerei mele de odinioara. Daca vad batista acolo voi veni la voi; daca nu, voi face casei semn cu mana si voi pleca in drumul meu.”
Si acum era joi dimineata. Inceputul strazii era chiar dupa colt. Deci strada mai exista! Dintr-odata, tanarul nu se mai grabea deloc. El s-a asezat pur si simplu pe trotuar, cu ochii tinta jos.
Ei bine nu putea amana la nesfarsit clipa vizitei. La urma urmei nu era imposibil ca parintii lui sa se fi mutat de acolo. Chiar daca batista nu va fi acolo, voia sa obtina niste informatii inainte de a pleca definitiv din oras. Nici nu indraznea sa se gandeasca ce va face daca parintii lui intr-adevar locuiau acolo, dar nu voiau sa-l mai vada.
El s-a ridicat cu greu de jos. Era obosit dupa o noapte petrecuta sub cerul liber. Cu pasi nesiguri, s-a indreptat clatinandu-se spre plantanul acela batran de unde stia ca va putea vedea limpede casa parinteasca. Pana acolo a mers cu privirile tintite in pamant.
A stat cateva clipe cu ochii inchisi sub ramurile copacului. Apoi a tras adanc aer in piept si a indraznit sa se uite spre celalalt capat al strazii. Si atunci a ramas uluit. Nevenindu-i sa creda ceea ce vedea…
Casuta din caramida rosie era luminata deja de razele soarelui- dar nu se mai vedea nici o caramida rosie, caci totul parea invelit in alb. La toate ferestrele atarnau cearceafuri, fete de perna, servetele, fete de masa si batiste, pe acoperis era intinsa o perdea mare alba, agatata de fereastra mansardei. Casuta de caramizi rosii arata ca o cabana acoperita de zapada, care stralucea in lumina soarelui de dimineata.
Parintii lui nu voiau sa riste nici o confuzie!
Omul a dat capul pe spate si a scos un chiot de bucurie.Apoi a alergat pe strada si a intrat pe usa larg deschisa drept in casa parinteasca.
Versete cheie:
Psalmul 103:13{“ Cum se indura un tata de copiii lui, asa Se indura Domnul de cei ce se tem de El.”}
Isaia 55:7 {“ Sa se lase cel rau de calea lui, si omul nelegiuit sa se lase de gandurile lui, sa se intoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertand."}
Rugaciune :
Iti multumesc, Tata din cer, ca ma iubesti mai mult ca orice tata pamantesc, caci de la tine vine toata iubirea.Iti multumesc pentru ca tu, in iubirea ta, nu ma uiti niciodata, chiar daca eu te uit, pentru ca ma primesti din nou chiar si atunci cand am pacatuit, si pentru ca ma ierti, desi n-am meritat lucrul acesta.Iti multumesc pentru iubirea ta eterna.
Subiect de meditatie: “Dumnezeu ma iubeste” - poti sa spui tu din toata inima aceasta propozitie?
De unde tragi concluzia ca Dumnezeu te iubeste? “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu