CATEVA ZILE FARA STRESS AUGUST 2010-1

O oaza de relaxare, Calea Zaresti, comuna Avram Iancu

Dumnezeu ,in marea Sa bunatate si dragoste, ne face uneori cadouri la care visam dar nu speram. Cred ca pentru majoritatea celor ce au avut bunici deosebiti si au copilarit alaturi de ei, amintirea zilelor petrecute in casa lor si sub indrumararea lor raman adanc intiparite in adancul sufletului nostru. Si chiar atunci cand acestia au plecat ne place sa revedem cu placere casa lor, daca mai exista, si locurile acelea. Anul acesta Domnul a ingaduit sa “evadez” o saptamana din orasul “incins” cu zarva si larma lui in mijlocul dealurilor cu pasuni verzi, cu cer senin ziua si plin de stele noaptea, cu poteci ce in unele locuri deabea se mai vad, cu paduri tinere ce au loat locul pasunilor de odinioara….

Ca sa ajung din Bucuresti in Avram Iancu, am calatorit opt ore si patruzeci si cinci de minute cu un autobus pana la Campeni si apoi inca patruzeci si cinci de minute cu altul pana in Avram Iancu. Desi au fost multe ore si statul intepenit in scaune nu a fost tare placut pentru articulatiile si coloana mea, pot spune ca traseul cu peisajele sale minunate a fost destul ca sa ignor neajunsurile.Traseul a fost pe autostrada spre Pitesti, Dealu Negru,Ramnicul Valcea, Valea Oltului, Sibiu, Sebes, Alba, Zlatna, Dealu Mare, Abrud,Campeni,Avram Iancu. Cu aproximatie cred ca sunt sase sute de kilometri. De la Pitesti am prins un loc in fata si a fost tare fain ca am putut admira deplin fiecare loc prin care am trecut. Ca de obicei m-am bucurat sa privesc si m-au impresionat: Dealu Negru cu serpentinele lui , Valea Oltului cu stancile abrupte, Dealu Mare cu copacii falnici ce strajuiesc pantele abrupte, Valea Ariesului cu dealurile cu pasunile, fanetele si casele “cocotate” oriunde priveai in zare. Mi-a placut si Sibiul pe unde am trecut si m-a socat sa nu vad hartii si mizerie pe jos, gandindu-ma la “minunatul” Bucuresti unde urmele “civilizatiei” le vezi la tot pasul…

Cand eram pe Valea Apoiului m-a impresionat o mica scena pe care tin sa o relatez. Masina a oprit sa coboare doi tineri , dupa ce ei au coborat un om in varsta , cum am iteles bunicul celor doi, a venit si a vrut sa-l omeneasca pe sofer ca i-a adus cu bine nepotii. Cu greu a putut sa-l convinga soferul ca nu primeste. Desi tinerii platisera biletele bunicul lor era atat de fericit ca au ajuns cu bine incat dorea in felul lui sa isi arate recunostinta. Nu era vorba nici de mita, nici de obligatie era un mod de a-si manifesta recunostinta. Ce avea in sacosa? “O sticla de lapte, o bucata de cas si vreo zece oua”dupa cum spunea el….Gestul lui mi-a facut gandul sa zboare spre recunostinta fata de Domnul. M-am gandit cat de binecuvantati suntem noi de atat de multe ori si nu totdeauna alergam pe genunchui sa ne aratam recunostinta inaintea Lui si sa-I dam slava si cinstea ce I se cuvine…Ii multumesc Domnului pentru acest timp de cercetare si Ii multumesc pentru toate binecuvantarile.

Cum am ajuns sus la casa bunicilor, seara, m-am bucurat sa stau alaturi de verisoara cu care am copilarit, cu fiul ei si tatal ei, si impreuna am stat in gradina pana s-a intunecat depanand amintiri mai vechi si mai noi.

Desi bunicii nu mai sunt m-a alina gandul ca pot sa ma bucur de acele locuri in care candva am petrecut alaturi de ei zile binecuvantate de Dumnezeu, pentru care nu sunt vrednica decat sa-I multumesc din adancul sufletului meu…Alaturi de amintirea lor minunatia creatiei Sale ca in multe locuri de pe glob, este o adevarata capodopera de arta…